|
|
Un alt aspect al comenzii şi controlului care necesită să fie analizat mai mult este cel al rămăşiţelor, având în vedere riscul ca o parte din fragmentele rezultate din interceptarea unui focos să cadă pe teritoriul unei ţări ne-membre NATO sau al unei ţări membre NATO care nu a fost ea însăşi obiectul atacului şi nu a avut un rol direct în decizia de angajare. Dar potenţialele distrugeri produse de rămăşiţe trebuie comparate cu urmările unui atac cu rachete balistice desfăşurat cu succes. Niciun element al rămăşiţelor navetei Columbia nu a lovit vreo fiinţă umană, iar naveta era mult mai mare decât un focos, care ar putea fi pulverizat (spre deosebire de Columbia) de un vector cinetic ne-nuclear. De aceea, în cazul unei interceptări extra-atmosferice, rămăşiţele vor arde probabil complet la reintrarea în atmosferă. Chiar dacă inamicul a lansat un focos nuclear conceput să explodeze în momentul interceptării şi să cauzeze astfel o pulsaţie electro-magnetică (EMP), care nu este uşor de construit, efectele distructive ale unei EMP produse la mare altitudine vor fi aproape sigur mai mici (deşi semnificative) decât cele ale unui atac nuclear asupra unui oraş. Dincolo de distrugerea vastă imediată, un atac nuclear reuşit va produce dezbateri contradictorii şi va face necesară acoperirea unor costuri medicale, sociale şi economice catastrofale pe termen lung. S-ar putea ca Nick Witney, în acel moment oficial britanic, să fi avut în vedere aceste consecinţe când a scris în 2003 că „Niciun stat european nu va refuza, sper, să îşi asume riscul căderii pe teritoriul său a unei ploi de rămăşiţe produse de o interceptare reuşită, dacă acesta este preţul care trebuie plătit pentru protejarea unui prieten sau aliat, apropiat sau îndepărtat, de lovitura unei rachete balistice”.*
|
