|
|
Присъствието на американски, британски и германски дипломат след авторите на доклада Армел е много важно, защото първоначалния замисъл на Армел за чисто европейска група, която да подчертае европейската солидарност срещу натиска на САЩ е твърде ограничен, а така се получава широка програма, обхващаща целия Алианс.
|
|
|
Faptul că detenta urma să ocupe un loc atât de important în istoria NATO şi că vocile ţărilor mai mici s-au făcut auzite mai clar la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut a fost consecinţa scenei politice în schimbare. Exact cum dezastrul anglo-francez din Suez a deviat atenţia de la sfatul Celor Trei Înţelepţi, câteva evenimente produse la interiorul Alianţei şi între cele două blocuri au servit la promovarea scopurilor urmărite de Raportul Harmel. Un factor principal l-a constituit sentimentul că Războiul Rece intrase într-o nouă fază, odată cu sfârşitul crizei rachetelor din Cuba în 1962 şi al crizei Berlinului în 1964. În ambele cazuri, Uniunea Sovietică se retrăsese în ultimul moment înainte de începerea unui război – în Cuba, prin retragerea rachetelor de pe insulă, iar în Berlin, prin semnarea unui tratat cu Republica Democrată Germană, care nu menţiona nimic despre statutul Berlinului de Vest. Drept urmare, în special aliaţii europeni au considerat că Uniunea Sovietică şi blocul Pactului de la Varşovia se îndreptau din ce în ce mai mult spre o relaţie normală cu NATO, deşi deseori caracterizată de adversitate. Limbajul Raportului Harmel sugerează că relaxarea care ar fi urmat nu reprezenta „scopul final ci o etapă a unui proces pe termen lung de promovare a unor relaţii mai bune şi de încurajare a implementării unui aranjament la nivel european”.
|
