|
În acest mediu geo-strategic şi maritim complex şi, potenţial, periculos, prudenţa nu ar trebui să fie „vioara a doua” în comparaţie cu temeritatea sau austeritatea în procesul determinării cerinţelor viitoarelor flote. De aceea, actuala dezbatere în curs dacă Marina Militară a SUA este sau nu structurată corespunzător în raport cu mediul de securitate emergent este, din multe puncte de vedere, eronată, din trei motive. În primul rând, în viitor, centrul de gravitate al Marinei Militare a SUA va continua, timp de decenii, să fie reprezentat de grupurile de luptă formate din port-avioane şi alte grupuri expediţionare de lovire şi amfibii ale acesteia, chiar dacă acest lucru o va obliga să construiască o nouă clasă de mari port-avioane. Marina Militară a SUA a moştenit, din Al Doilea Război Mondial, o experienţă operaţională şi cunoştinţe tehnice în domeniul planificării, înzestrării şi operării flotelor axate pe port-avioane de neegalat, pe care Statele Unite le-au păstrat mai mult de şase decenii, cu o admirabilă hotărâre, plătind un preţ considerabil. Aceasta este o capabilitate strategică la care SUA nu ar trebui să renunţe, cel puţin până când principalele trăsături caracteristice ale mediului de securitate din secolul XXI nu vor deveni mai clar conturate şi nu vor sugera că o astfel de capabilitate va deveni redundantă.
|